tequila.

de nemuritoarea

Lasa-ma sa plec..
tu, cumultosul meu trecut, da-mi drumul din ale tale stransori; nu mai pot respira aici. E un total paradox intre ceea ce-mi doresc si ceea ce stapanesc si, primodial, ceea ce am nevoie.
Asa-zisa mea fericire, e nemaipomenit de simpla, caci o persoana complicata isi gaseste culcusul satisfacerii in cele mai simple spirite, intre cei mai naivi co-pamanteni. Nu am nevoie  de promulgarea cerului, ci de juramantile oarbe soptite de-un muritor pe marginea unei nopti albe. Am nevoie de oameni.
Cred ca toata viata mea am dus lipsa de compasiune, iar orice picatura zdrentuita ma face sa tremur prin interior, sa-mi aduc aminte ca dincolo de vesmantul decolarat ale caracterului meu mizer, detin o varietate de sentimente naucitoare si pentru ele trebuie sa lupt, sa ma infiltrez printre toti, sa ne demasc puritatea si cu ajutorul lor sa-mi cladesc o mica punte de trecere intre eden si infern.
Nu pot spune ca infernul nu e bun; te linisteste in final. Ajungi sa te obisnuiesti cu faptul ca fiecare pas facut de tine e prost, si fiecare om, trebuie sa pleci. Dar ce ma fac cand vin oameni noi? trebuie iar sa lupt? O sa ia vreodata razboiul asta capat?
Sunt prinsa intre 3 faze, cu care n-as vrea sa-mi debuteze anul:
suna-ma
hai sa ne impacam
imi pare rau.

Anunțuri